Dobândirea mântuirii sau sensul suprem al existenței omului
Existența omului nu este produsul hazardului, al întâmplării. Au existat și există teorii care susțin cauzalitatea hazardului ca început al existenței omului. Însă revelația divină ne demonstrează contrariul, în sensul creării omului de către Dumnezeu – Sf. Treime, conform referatului de la cartea Facerea. În acest sens, filosoful francez Michel Henry afirma că viața omului este dăruită în autogenerarea eternă a Vieții primordiale în Ipseitatea primului Viu și a Duhului Acesteia, adică în revelarea Tatălui în Fiul și în Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, omul este o viață care are ca atribut veșnicia și care provine prin creație din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt devenind, astfel, un Sine, un Mine și un Eu, o Persoană, un fiu al lui Dumnezeu.
Pentru a nu uita această calitate de fiu al lui Dumnezeu, omul trebuie să trăiască viața pământească în consonanță cu voia lui Dumnezeu astfel încât, la sfârșitul ei, să se întoarcă la originea sa cu ajutorul Duhului Sfânt, prin Fiul la Tatăl.
Deoarece omul a fost creat ca fiu al lui Dumnezeu din iubire și nu din necesitate, la creație el a primit în natura sa o bogăție de daruri pe care trebuie să le cultive în sensul unirii cu Dumnezeu încă din această viață efemeră. Modul de actualizare a acestor daruri a fost reglementat de Dumnezeu prin legi, sentințe, porunci și fericiri, toate acestea exprimând viața proprie a lui Dumnezeu, voia și preștiința Sa.
Inițial, prin creație, omul a primit în natura sa legea naturală, conștiința care este glasul lui Dumnezeu din el, prin care cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și deosebește binele de rău sau voia lui Dumnezeu de voia pervertită a sa. Așa cum afirma prorocul Ieremia, legea naturală cuprindea în mod ascuns în interioritatea ei cele zece porunci și fericirile.
Uitând calitatea de fiu al lui Dumnezeu prin căderea în păcat, conștiința omului a devenit antagonică față de legea naturală, omul alegând în viața lui depărtarea de adevăratul Dumnezeu și tendința de a se autodetermina spre fericirea eternă prin puterile proprii ale eului său. Se naște astfel individualismul, egoismul și închiderea în sine pe planul intern al persoanei umane și diversele politeisme, ateisme, henoteisme și monoteisme pe planul extern al persoanei ca o încercare de eternizare a modului de viață din această lume prin translarea ei din imanent în transcendentul imaginar. Astfel, în acest context al comuniunii schizofrenice dintre om și adevăratul Dumnezeu – Sf. Treime, omul devine rob al propriului eu, pierde libertatea primordială și se afundă în capcana pluralității patimilor. Din libertatea primordială a comuniunii și a vederii lui Dumnezeu prin ascultarea de El și de voia Sa, omul se prăbușește în nonlibertatea exprimată prin comuniunea cu eul său, cu duhurile căzute și cu pseudoeurile oamenilor pătimași. De aceea, Dumnezeu descoperă oamenilor prin proorocul Moise voia Sa prin cele 10 porunci sau le reamintește prin aceste porunci legea conștiinței sădite de El încă de la creație. Revelarea poruncilor este o expresie indubitabilă a iubirii lui Dumnezeu prin care dorește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința lui Dumnezeu să vină.
Cu toată grija inefabilă a lui Dumnezeu față de om, coroana creației sale, totuși, acesta nu a rămas consecvent în ascultare și în comuniune față de Dumnezeu.
Omenirea de la Adam până la venirea Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, noul Adam, era sortită, după plecarea ei din această viață, unei existențe nefericite în starea de iad sau de depărtare de Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu a culminat prin întruparea Fiului Său, a Domnului Iisus Hristos, pentru ca făcându-Se om adevărat, omul să devină dumnezeu adevărat prin har sau ceea ce este Dumnezeu prin ființă omul să devină har.
Prin venirea Sa, Domnul Iisus Hristos a recapitulat toată creația și toată învățătura lui Dumnezeu exprimată prin legea conștiinței și prin cele 10 porunci. De fapt, legea naturală sau legea conștiinței și cele 10 porunci sunt revelate tot de Iisus Hristos, Cel care a vorbit cu Moise și Cel după chipul Căruia oamenii au fost creați. În Vechiul Testament, Iisus Hristos este cunoscut ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Îngerul Cel de Mare Sfat, Domnul Slavei, Iahve sau Cel după chipul Căruia am fost creați de Tatăl și prin Care am primit legea și poruncile. În Noul Testament, Îngerul Cel de Mare Sfat S-a întrupat, a luat trupul real de om din Sfânta Fecioara Maria și l-a unit cu firea Sa divină, în ipostasul Său Unic într-un mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
Învățătura Sa nu este diferită de Persoana Sa, deoarece El exprimă trăind ceea ce afirmă în învățătura Sa pe care o găsim sintetizată în Fericiri sau Magna Charta a vieții eterne. Toate legile moralei creștine, ca actualizări ale dogmei, sunt cuprinse în Fericiri, în această scară pe care omul trebuie să o folosească pentru a se urca la cer în vederea redobândrii comuniunii cu Dumnezeu. Pentru a redobândi comuniunea cu Dumnezeu, omul trebuie sa se mântuiască, să se îndrepte, să se îndumnezeiască sau să se vindece de patimi prin unirea cu Dumnezeu. Prin jertfa Sa, Iisus Hristos a realizat mântuirea obiectivă a omului, oferind posibilitatea FIECĂRUI OM să se mântuiască, să intre în comuniune cu Dumnezeu, să redobândească Raiul sau Împărăția Cerurilor.
În vederea realizării acestei misiuni fundamentale, omul este dator sau trebuie să-și însușească mântuirea obiectivă realizată de Iisus Hristos prin actualizarea mântuirii subiective sau a propriei mântuiri. Aceasta se face prin harul dăruit de Iisus Hristos în colaborare cu faptele bune pe care trebuie să le săvârșească omul, fapte exprimate concis în legi, porunci și fericiri. Scheletul mântuirii subiective a omului constă în eliberarea de patimi și dobândirea virtuților, luminarea minții și îndumnezeirea omului. Cu alte cuvinte, viața ascetică în consonanță cu viața harică îi va conferi omului îndumnezeirea sau habitarea în interiorul lui Hristos pentru eternitate. Aceasta nu înseamnă anularea omului ca în filosofiile orientale, ci redescoperirea sa prin Cel care l-a creat, adică prin Hristos. Iisus Hristos în om prin Sfintele taine ale Bisericii și prin viața ascetică adică prin viața plină de virtuți, fără patimi, înseamnă Raiul sau Împărăția Cerurilor, iar Iisus Hristos în afara omului, înseamnă iad sau individualism egoist închis în nefericirea eternă.
În această drăguță de lume, efortul fundamental, ontologic și soteriologic al omului este îndreptat spre unirea cu Hristos prin Sfântul Duh pentru a deveni fiii Tatălui ceresc. Acest deziderat de sfințenie va fi posibil prin conlucrarea harului divin cu voia omului în iubirea inefabilă a Sfintei Treimi.
