Lingurița – sursă de îmbolnăvire sau puntea tămăduirii noastre?
În viața cotidiană a creștinului ortodox s-a instalat pandemia determinată de un virus, pe numele său Covid 19, care a creat implicații nebănuite în viața sacramentală a bisericii. Creștinii fervenți cunoșteau aceast tip de încercări prin grija Sfinților Părinți care au anticipat vremuri de bejenii în viața lor, vremuri în care credința lor va fi încercată într-un mod direct. Și încercarea a escaladat până la potirul euharistic, până la tronul pe care Hristos se odihnește atunci când se dăruiește credincioșilor, adică până la sfânta linguriță.
Frica de îmbolnăvire și implicit de moarte prin infectarea cu acest virus a trezit intempestiv grija față de sănătatea poporului român printr-o serie de măsuri civile de izolare a populației, de suprimare a comuniunii reciproce și de izolare a populației față de Izvorul Vieții și al mântuirii, Iisus Hristos.
În planul eclesial, fobia îmbolnăvirii prin sfânta linguriță, atunci când se administrează Sfânta Euharistie, constituie astăzi o pseudogrijă care vizează sănătatea psihosomatică a neamului.
Anamneza despre sfânta linguriță în evoluția ei istorică este necesară. Ea semnifică cleștele având cărbunele de foc din viziunea prorocului Isaia sau Persoana Sfântului Duh prin care primim pe Fiul lui Dumnezeu sau mâna lui Dumnezeu care creează sau recreează lumea. Chiar dacă la Sinodul Trulan, prin canonul 101, nu se amintește de sfânta linguriță, totuși ea nu este exclusă ca fiind existentă în cult. În secolul al VIII lea o întâlnim în Antiohia pentru a evita profanarea Tainei Euharistiei, iar în secolele XI – XII, folosirea linguriței s-a generalizat în tot Răsăritul creștin.
Refuzul împărtășirii cu lingurița, care se configurează astăzi prin criza duhovnicească a umanității, nu poate fi justificat, această atitudine vorbind indubitabil despre împuținarea credinței, deoarece niciodată în istoria Bisericii Ortodoxe ne se cunoaște vreun caz de îmbolnăvire prin împărtășirea cu aceeași linguriță. Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu nu poartă în Sine boli, de niciun fel, ca SIDA, TBC, Sifilis sau COVID 19, sau alte tipuri de boli somatice și psihice, și, în același timp, nu îngăduie ca cel ce vine la Sine să se îmbolnăvească din cauza linguriței.
Lipsa credinței, profețită de blândul Păstor, generează orbirea sufletească, iar Taina Euharistiei apare în ochii secularizați pur și simplu ca o minimală materie. Însă Hristos nu S-a făcut Om ca să plece definitiv de la noi, ci să rămână unit euharistic cu noi pentru eternitate. Este ceea ce inspirat afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: ,,Acum participăm la dumnezeire prin darurile euharistice, iar în viața veșnică participăm cu întreaga noastră conștiință prin vedere”, iar Sfântul Grigore de Nyssa vorbește despre pătrunderea Logosului prin Euharistie în toți credincioșii în vederea nemuririi.
De aceea, pentru a ajunge la îndumnezeire prin harul divin necreat, trebuie să gustăm cât mai des posibil doctoria nemuririi, adică Trupul și Sângele lui Iisus, prezent real în Euharistie. În acest sens, Iisus Hristos nu ne arată tot adâncul lucrurilor Sale privirilor noastre în această viață, tocmai pentru ca să verifice credința noastră, adică să vadă în ce măsură fiecare dintre noi crede în El și își lucrează mântuirea prin Sfintele Taine și prin viața ascetică.
Problema efectului antiseptic al Sfintelor Taine care se pune astăzi în mod nejustificat și contrar revelației divine este contracarat astăzi de răspunsul Bisericii Ortodoxe prin rugăciunea pe care o rostim ca o concluzie a pregătirii noaste pentru cuminecare: ,,Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtășirea cu Sfintele Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului și a trupului, amin!”.
Trăim astăzi în spațiul ortodox criza creștinismului occidental care speculează scolastic despre Dumnezeu prin încercarea de a substitui prin rețete sau prescripții omenești lucrarea Sfântului Duh în Biserică, lucrare care, așa cum precizează părintele Dumitru Stăniloae, înfăptuiește o adevărată unire a sufletelor cu Duhul Sfânt și o revărsare a puterilor Lui peste credincioși.
Duhul Sfânt preface pâinea și vinul, într-un Trup și Sânge pnevmatizat, prin care simțurile sunt cu totul înduhovnicite, ba chiar îndumnezeite, fără a înceta să fie omenești. Credincioșii vor primi, împărtășindu-se din Sfântul Potir, o dată cu Trupul și Sângele Domnului, pe Duhul Sfânt, care va încălzi credința lor. De aceea, cu cât este cineva mai fierbinte în credință cu atât mai mult devine o dovadă a prezenței lui Dumnezeu în el prin lucrarea Duhului Sfânt.
Practicile pe care astazi societatea secularistă încearcă să le inducă prin spălarea linguriței în dezinfectant înainte de împărtășirea credincioșilor sau substituirea acesteia prin diferite obiecte sau renunțarea la ea în vederea menajării sănătății credincioșilor sunt false prin necanonicitate, deoarece nu este vorba despre un aspect marginal al vieții Bisericii Ortodoxe unde putem face compromisuri, ci de centrul acestei vieți.
Condiția esențială pe care Biserica Ortodoxă o cere celui ce dorește să se împărtășească este, alături de viața ascetică, să vibreze de credința că în sfântul potir se află Trupul și Sângele Dumnezeului Celui Viu. Teama de îmbolnăvire din cauza linguriței, care ar transmite microbi altor credincioși, dovedește lipsa acestei credințe. Un astfel de om riscă să se îmbolnăvească, dar nu din cauza linguriței, ci din cauza nevredniciei.
Acceptarea schimbării, spălării cu substanțe septice a sfintei linguruțe și/sau eliminarea acesteia din actul cultic euharistic reprezintă un compromis prin care ne arătăm îndoiala că în sfântul potir se află Hristos, lovind astfel în esența credinței noastre revelate. Clerul trebuie să se străduie și să cultive credința cea adevărată, îndemnându-i pe credincioși să ducă o astfel de viață, încât, cu pregătirea corespunzătoare, să răspundă cât mai des cu ,,frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” și fără reticențe de ordin pseudoigienic, chemării preotului de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului ,,spre tămăduirea sufletului și a trupului și spre viața de veci”.
Aceste considerații ne determină să desprindem câteva gânduri concluzive în contextul epidemiologic actual:
- Lucrarea și misiunea Bisericii trebuie să se concentreze pe CUM îl va vedea fiecare din noi pe Hristos. Adică lucrarea episcopului și a preotului este aceea de a le propovădui oamnenilor că există Dumnezeu, că Dumnezeu se revelează fie ca Lumină, fie ca foc mistuitor și că toți Îl vom vedea pe Dumnezeu la cea de-a doua venire. De asemenea, să pregătească pe credincioși să-L vadă pe Dumnezeu nu ca foc, ci ca Lumină. În fața valului secularist contemporan și a multiplelor ideologii umaniste, rolul preotului este de a fi un apologet al Ortodoxiei și nu un interpret al acesteia. Ortodoxia este prin excelență știința tămăduirii, a îndumnezeirii și a mântuirii oamenilor și nu un cult magic care poate îmbolnăvi credincioșii. Rolul Ortodoxiei este de a tămădui boala sufletească și trupească. În acest context, al lipsei trăirii duhovnicești, raportarea noastră, în vederea formulării unui răspuns la problema folosirii linguriței, se va face la literatura Sfinților Părinți, care, fiind inspirați de Sfântul Duh, au generalizat folosirea ei în cult.
- Preotul trebuie să gândească permanent la jertfa lui Hristos pentru mântuirea păstoriților, la jertfa la care sunt chemați pentru ei, realizând unirea episcopiei sau a parohiei în sine, unind-o astfel cu Hristos. Aceasta este Biserica, unirea credincioșilor în același Hristos, prin același episcop sau prin același preot sau comnuniunea lor în Hristos așa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae într-un articol al său. Astfel, credincioșii care nu doresc împărtășirea cu lingurița consacrată în cult de biserică trebuie catehizați în sensul conștientizării valorii soteriologice și tămăduitoare a Sfintei Euharistii, după care, fiind plini de credința mântuitoare, să se apropie de Sfintele Taine;
- Preotul este dator permanent față de Hristos, eclesiologic și etic, deoarece prin ,,Cuvântul Care S-a făcut trup”, Hristos ne deschide spre Biserica Trup al Lui și spre orice om, ,,unul” cu El și ,,trup” al Lui,învățând că aproapele e omul de pretutindeni, părtaș aceleiași iubiri divine. De aceea, altoirea credincioșilor prin Taina Sfintei Euharistii, adică prin taina tămăduirii și îndumnezeirii noastre, la infinitul personal treimic, în sensul alegoriei viței de vie și al mlădiței, va fi finalitatea misiunii preoțești.
Este relevant pentru aceste timpuri textul egumenului Eufrosin Poteca din catehismul său: ,,Societatea noastră, care e Biserica Răsăritului, e întemeiată pe dogme curate și sfinte și pe un misionarism foarte înalt, care, de s-ar învăța de toți pruncii noștri, ar ieși niște oameni foarte blânzi, curați la inimă, neviclenia, scultători, statornici, aproape de Dumnezeu și departe de superstițe, precum au fost prorocii și apostolii, părinții acestei societăți”.
Protoiereu
Pr. Mihail Roșu
