Monahul Proclu sau omul plin de Sfântul Duh în lucrarea pentru sine şi pentru aproapele
Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox trebuie să parcurgă câteva etape esenţiale: curăţirea de patimi şi păcate, luminarea şi îndumnezeirea, etape pe care le întâlnim ca necesare pentru mântuire încă din această viaţă efemeră. Parcurgerea corectă a acestor etape va determina vindecarea creştinului de patimi sau mântuirea sufletului care este sinonimă cu unirea omului cu Hristos sau cu recâştigarea Împărăţiei cerurilor, adică a acelei demnităţi primordiale pe care omul a pierdut-o prin păcat.
Însă, acest drum al mântuirii, nu totdeauna lipsit de obstacolele malefice ale îngerului căzut, trebuie parcurs în comuniune spirituală cu un povăţuitor experimentat în arta duhovnicească, în cunoaşterea tainelor vieţii spirituale pentru cele trei etape amintite. Fie că este vorba de părintele duhovnic, fie că primim sfaturi duhovniceşti de la marii duhovnici, fie că lecturăm, cu binecuvântarea duhovnicului, scrierile Sfinţilor Părinţi despre arta mântuirii sufletului, creştinul nu poate singur parcurge drumul spre rai fără riscul de a cădea în înşelare şi în imposibilitatea revenirii la echilibrul şi normalitatea duhovnicească.
Sunt oameni care nu cunosc necesitatea parcurgerii acestor etape, alţii nu ştiu cum lucrează harul divin şi care sunt trăirile interioare pentru fiecare etapă, iar alţii trăiesc indiferent şi hedonist această viaţă efemeră pe care o consideră unică în existenţa lor.
Mărturisesc că nu credeam într-o schimbare interioară în viaţa sufletului, a spiritului, schimbare caracterizată prin trăiri inexplicabile şi de intensitate maximă, ca experienţă şi durată, în tensiunea iubitoare a comuniunii cu Sfânta Treime, în ciuda lecturării unei consistente literaturi teologice.
Totuşi, această schimbare s-a petrecut într-un moment definit de Sfinţii Părinţi răsăriteni ca fiind o părăsire a sufletului de către harul divin din motive binecuvântate de Dumnezeu. Nu este vorba de o părăsire totală, ci despre o pedagogie pe care Dumnezeu o realizează în viaţa sufletească a creştinului tocmai pentru a conştientiza valoarea eternă şi soteriologică a învăţăturii Sale.
La început căutam explicaţii ale acestei stări, încercând să le găsesc în exteriorul meu, fără să ştiu că principala cauză a existenţei ei este patima şi păcatul interior din care Dumnezeu dorea să mă scoată prin pedagogia cercetării Sale.
Este greu de descris acea stare şi chiar de explicat. Am înţeles că există iad, că fără cercetarea constantă, în fiecare clipă, a harului divin omul nu poate avea pacea şi liniştea conştiinţei. Harul divin nu poate coexista cu omul trupesc, adică cu omul în interiorul căruia se lucrează numeroase patimi şi o ţesătură iraţională de gânduri. Harul divin coexistă cu omul dacă şi numai dacă respectă toate poruncile lui Hristos, deoarece acestea sunt prin ele purtătoare de har care aduc îndumnezeirea omului. Respectarea poruncilor lui Hristos şi toate virtuţile actualizate în viaţa creştinului definesc aşa-zisa viaţă ascetică, care, unită cu viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe asigură mântuirea sufletului. Dorim harul divin? Atunci trebuie să avem viaţă ascetică şi viaţă liturgică, ambele circumscrise de smerenie, dragoste, pocăinţă şi de mărturisire a Ortodoxiei.
Mi-am spovedit, atunci, din copilărie, toate păcatele, însă starea de uscăciune, de părăsire persista. Am citit, pentru elucidarea ei, mai multe volume de cărţi duhovniceşti unde am întâlnit remedii şi explicaţii ale trăirilor din fiecare etapă duhovnicească pe care trebuie s-o parcurgă creştinul ortodox.
Totuşi, am dorit să port un dialog pe această temă extrem de importantă cu marii duhovnici pe care-i avea la acea vreme ţara noastră. Şi, cu binecuvântarea duhovnicului meu, am plecat în ţară, la mănăstirile renumite prin viaţa ascetică şi liturgică, pentru a mă întâlni cu doctorii de suflet, cu cei care cunosc din experienţă viaţa duhovnicească în dinamica ei.
Pentru mine, trei personalităţi duhovniceşti mi-au jalonat existenţa duhovnicească practică prin răspunsurile, sfaturile şi învăţăturile pe care, cu smerenie părintească, mi le-au dăruit. Amintesc aici pe părintele Arsenie Papacioc, monahul Proclu Nicău şi părintele Iustin Pârvu. Doresc să păstrez această ordine pentru că, gradual, am primit de la ei alinări duhovniceşti excepţionale şi încredere în existenţa reală a unei practici duhovniceşti incontestabile.
M-aş opri la monahul Proclu Nicău pe care l-am cunoscut în acea perioadă a vieţii mele duhovniceşti la recomandarea unei doamne preotese, o fiică a parohiei pe care o păstoresc.
În desele întâlniri cu monahul Proclu am surprins la el o bogată cultură practică a vieţii duhovniceşti, prezentată într-un mod debordant de simplu şi delicat, fără sofisme, cu un fin umor care amintea de condeiul clasicului Ion Creangă. Şi, totuşi, simplitatea lui plină de iubire şi compasiune, ascundea maturitatea duhovnicească, dar şi cunoaşterea amănunţită a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi răsăriteni şi a Filocaliei. Nu era străin de schimbările din societatea contemporană, pe care cu milă le evoca şi pe care încerca, într-un mod delicat, să le arate că sunt incompatibile cu viaţa unui creştin adevărat care doreşte sincer mântuirea.
Punctual, doresc să surprind elementele principale ale învăţăturilor sale, învăţături care sunt în perfectă consonanţă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Astfel, am surprins la părintele următoarele:
- Cunoaşterea stărilor sufleteşti ale creştinului pe care-l avea interlocutor
Încă de la prima întâlnire mi-a vorbit despre mine, despre stările mele sufleteşti fără ca eu să spun ceva, deşi mi-am pregătit întrebările înainte. Ştia că am o stare de uscăciune, de părăsire a harului, pe care a descris-o ca o binecuvântare din partea Domnului, observând că în această stare lucrau arhiconii. „Săracu’! Uiti…! O venit arhiconii la el… Vai! Vai! Amu văd că vin şî la mine…! Dar să nu te spaimânţi. Să faci rugăciunea, totdeauna!”
Nu te lăsa în starea aceasta, ci imediat te ridica printr-un leac pe care-l găsea spontan. Ştia să diagnosticheze foarte bine boala sufletului. Spunea că pentru toate stările negative din viaţa noastră, mândria este principala cauză, recomandând smerenia în orice moment al existenţei: „Să te consideri mai nic decât toţi! Când vezi un creştin să-ţi pui mintea la picioarele lui şî să zici că eşti mai nic decât el şi că el îi mai bun decât tine. Dacă nu vei face aşa vei deveni slaghi duhovniceşte. Vai! Vai! De aceea creştinii sunt slaghi duhovniceşte pentru că se mândresc şi nu pot să se mai vadă unul cu altul!”
Când analiza problema ta, îi surprindeai schimbarea feţei spre concentrare, spre introspecţie interioară, parcă ar fi dorit să te vindece instantaneu. Apoi se lumina şi prin cuvinte simple, dar pline de leac duhovnicesc, răspundea la problema ta cu puterea Sfântului Duh pe care-L avea în el.
Cunoştea şi viaţa ta de zi cu zi, cea diferită de trăirile duhovniceşti, viaţa pe care o descria, când vorbea cu tine, la persoana a treia plural. „Au venit la mine nişti oameni. O familie. Şî, pi drum, saracii, s-au contrazâs în maşână. Di una, di alta! Nu lăsa niciunul! Dar când o vinit la mine ş-o intrat o tăcut, s-o împăcat.”
- Îndemnul de a lucra rugăciunea lui Iisus permanent şi de a avea smerenie
Părintele Proclu îmi spunea: „Vezi părinte! Pentru astfel de stări, de gânduri nu este leac decât rugăciunea şi smerenia! Să zâci rugăciune în continuu şî să adorni din rugăciune. Că dacă adorni din rugăciune, atunci, acele duhuri vor pleca. Şî să nu vorgheşti cu ele. Nu ti interesează ci spun ele, Pentru că sunt minciuni. Şî să zâci că eşti mai mic decât toţi oamenii. Şî, atunci, Duhul Sfânt va veni la tine şi vei avea pace…”
- Îndemnul de a ierta pe toţi oamenii şi de a trăi în pace cu ei
O altă cauză a tulburărilor din viaţa duhovnicească este lipsa de milă şi lipsa de iertare a semenilor noştri. Fără iertare, nu există mântuire şi Duhul Sfânt te părăseşte. „Să vă iertaţi cu toţi! Să nu ti intereseze ci faci altul! Tu să-l vezi mai bun decât tine! Şî pi vrajmaşi! Tu să-ţi plângi mortul tău, adică pi tine. De tine să te interesezi ca să scapi de păcate şi patimi. Că acele patimi şi păcate pe care le ai tu sunt duhuri care vin la tine prin gânduri, iar la moartea ta le vei vedea. Vai! Vai! Nimic n-am făcut bun…!”
Fără milă, bunul Dumnezeu nu va avea milă de tine: „Ascultă! Dacă n-ai nilă, atunci Duhul ti părăsăşti şî n-ai să ştii ci-i cu tini!”
- Perceperea reală a lucrării Duhului Sfânt
Îmi spunea adesea: Nu vezi lucrarea Duhului Sfânt! Uite! Este lângă noi! Dar omul n-o vede pentru că este mândru şi trăieşte în patimi. Vai! Vai!”
Fără ajutorul Sfântului Duh, părintele mărturisea adesea, omul nu poate să se mântuiască. De asemenea, viaţa sa ascetică din pustia Sihlei a fost umbrită de lucrarea Sfântului Duh. „Nu poţi să rezişti fără Duhul Sfânt în pustie şi oriunde. Acolo, în pustie, veneau duhurile grămadă. Când credeai că pleacă, atunci veneau. Dar puterea Duhului Sfânt care vine la sufletele care se smeresc şi spovedania la părintele Cleopa mă salva de duhuri”.
Îndemna totdeauna să păstrez lucrarea Sfântului Duh în viaţa cotidiană prin respectarea tuturor poruncilor lui Hristos, prin smerenie, pocăinţă şi prin multă dragoste faţă de toţi.
- Îndemnul de a participa la viaţa liturgică a Bisericii
Dădea o importanţă excepţională Sfintei Liturghii şi îndemna totdeauna pe vizitatorii săi să participe cât mai des la ea. De asemenea, accentua deasa spovedanie şi împărtăşanie, participarea la Taina Sfântului Maslu şi pomenirea morţilor.
- Mărturisirea fără echivoc a Ortodoxiei
Pentru părintele Proclu, Ortodoxia este UNICA credinţă, celelalte credinţe fiind vise. „O vinit la mine mai mulţi di alti religii. Le-am spus că Ortodoxia este UNICA credinţă. Ea deţine adevărul unic şi Biserica Ortodoxă este UNICA BISERICĂ. Saracii! Sunt ca nişti copii care aruncă chetre în sus şî apoi li cad în cap. Dar ei nu ştiu apoi di ci-i doare. Vai! Vai!”
Cerea fiecăruia să mărturisească în pac şi fără frică Ortodoxia, chiar până la martiriu. În special cerea aceasta preoţilor: „Părinte Mihail! Martiriu! Preoţii trebuie să devină martiri pentru Ortodoxie”.
Ortodoxia părintelui era practică. El vedea învăţătura nemodificată a Mântuitorului Hristos, păstrată numai în Biserica Ortodoxă, în viaţa duhovnicească. El cunoştea foarte bine lumea duhurilor şi această cunoaştere era furnizată de Duhul Sfânt, ca urmare a trăirii de către el a vieţii lui Hristos.
- Îndemnuri pentru preoţi
Preotul trebuie să fie un liturghisitor desăvârşit şi să se roage permanent cu rugăciunea lui Hristos.
Preotul trebuie să se spovedească des, iar când spovedeşte pe enoriaşi să nu se mândrească ci să pună mintea lui la picioarele penitentului, deoarece acesta este chipul lui Dumnezeu.
Părintele Proclu m-a îndemnat să apelez, ca preot, la toate metodele de vindecare pe care le are Biserica Ortodoxă pentru enoriaşi, punând accent pe spovedanie, Sfântul Maslu, aghiazmă şi rugăciunile de sănătate din Molitfelnic. Se pleca totdeauna să primească binecuvântarea preoţilor pe care-i primea, având faţă de ei o evlavie deosebită.
Punea accentul pe pomenirea morţilor pe care preotul trebuie să o aibă în atenţie în mod deosebit în activitatea sa pastorală „Ştii, părinte Mihail!? Du-ti în cimitiri şî copie toţi morţii di pi cruci! Şî-i pomeneşte la Liturghie! Mare pomană vei avea! Să ştii, să pomeneşti mulţi morţi la Liturghie, că cei vii mai pot să mai facă ceva pentru ei! Dar cei morţi... nic! Vai! Vai!”
Părintele Proclu spunea că Biserica Ortodoxă are TOATE, de aceea preotul trebuie să stea în ea şi să apeleze la toate comorile ei pentru a se vindeca pe sine şi pe enoriaşii încredinţaţi pentru mântuire.
- Îndemnul de a ne ruga la Maica Domnului
În fiecare zi, creştinul trebuie să se roage Maicii Domnului prin rugăciuni simple sau mai lungi pe care le găseşte în Ceaslov sau în Acatistier. După fiecare îndemn sau răspuns la o anumită problemă ridicată, părintele Proclu invoca binecuvântarea şi ajutorul Maicii Domnului pentru persoana respectivă. Spunea: „Măicuţa Domnului să-ţi ajute!” cu aşa dragoste şi convingere încât era imposibil să nu plângi şi să nu-l îmbrăţişezi pe părinte, parcă dorind să nu te mai desparţi de el.
Am simţit în învăţăturile părintelui Proclu aşezarea în practică a ceea ce am citit la Sfinţii Părinţi. Am văzut şi m-am convins că, fără viaţa practică a învăţăturii lui Hristos, cunoştinţele teoretice nu sunt suficiente.
Am simţit ocrotirea sa, rezolvarea unor dileme pe care le-am prezentat şi puterea rugăciunii sale care te umbrea cu lumina prezenţei sale chiar dacă eram depărtaţi fizic.
I-am cerut un fes să-l port când am gânduri. „Părinte Mihail! Poartă acest fes când ai gânduri! Că acele duhuri să nu crezi că pleacă aşa. Când crezi că pleacă, ele vin! Dar să nu te temi! Să te smereşti! Să zâci rugăciunea! Să fii bun şi milos cu toţi! Să liturghiseşti! Să pomeneşti morţii! Să ierţi pe toţi, şi sara, la culcare, să-ţi ceri iertare de la preoteasă şi de la copii! Şî atunci Duhul Sfânt va alunga acele duhuri hulitoare care vin asupra omului! Vai! Vai! Măicuţa Domnului să-ţi ajute! Măicuţa Domnului, ajută-l pi părintele Mihail să meargă în Rai”.
Totdeauna, dar totdeauna, la despărţire îmi spunea blând: „Părinte Mihail! Preotul trebuie să facă mucenicie! Da! Mucenicie, părinte Mihail. Să fii mărturisitor al Ortodoxiei, Să fii ca mama cu toţi preoţii, iar cu preoţii din protopopiat care răspund mai greu să fii ca tata, dar nici cu ei să nu uiţi de mamă! Vai! Vai! Măicuţa Domnului să te ocrotească!”
Mi-e dor de acest monah sfânt şi blând, care te întâmpina cu o iubire debordantă. Mi-e dor de acest om al duhului care era cercetat de Sfântul Duh, de Maica Domnului, de Domnul Iisus şi de Sfinţii Îngeri, în special de Arhanghelul Mihail, în modul cel mai firesc şi real posibil, lucru care pentru diletanţi pare o utopie.
Da. În acest monah am simţit cu adevărat iubirea lui Hristos pentru fiecare om din lume şi jertfa Sa. Am simţit iubirea lui pentru mine şi jertfa rugăciunii sale de a-mi vindeca o stare plină de înşelare sădită în mine de părerea de sine.
Avem nevoie de astfel de oameni mai ales astăzi, în special în mediul eclesial, şcolar şi social.
Îndemn pe toţi care vor citi acest umil articol în primul rând să CREADĂ în ceea ce am scris fără a avea îndoieli şi să aplice în viaţa cotidiană aceste învăţături ale părintelui Proclu.
Regret că nu am fost la înmormântarea sa. Însă, vă mărturisesc că la fiecare Sfântă Liturghie mă întâlnesc în Proscomidie cu el şi cu învăţătura sa şi încerc, cu timp şi fără timp, s-o împărtăşesc spre mântuirea sufletelor pe care Hristos, prin mâna episcopului mi le-a încredinţat spre mântuire,
Pr. Mihail Roşu
