POCREACA – VATRĂ DE RĂZEȘI BINECUVÂNTATĂ
Fiecare sat are creațiile artistice proprii pe care le-a adus dintru începutul existenței lui și pe care le-a păstrat, conservat și le-a rememorat în contextul momentelor importante ale vieții cotidiene: naștere.căsătorie, moarte, hramuri, mari sărbători creștine etc.
Satul Pocreaca nu este lipsit de astfel de creații pe care părintele paroh a încercat să le scoată la lumină, pentru a le înfățișa generațiilor contemporane și celor care vor fi interesați de freamătul cultural și spiritual al acestui sat, ca expresie caracteristică a poporului român creștin.
Este vorba de o serie de creații folclorice legate de naștere, înmormântare, căsătorie și Anul Nou întâlnite în viața cotidiană a sătenilor din Pocreaca și Slobozia, comuna Schitu – Duca, județul Iași creații care-și au geneza în cultura geto – dacică și pe care enoriașii acestui brav popor le-au preluat și vehiculat „în dinamica timpului, ca o bucurie, liniște și relaxare în tinda Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos”[1]. Nu trebuie uitată viața spirituală a acestui sat prin prezența unei comunități creștine puternice, existența în timp a două biserici, dar și vizita poetului Mihai Eminescu în anul 1875, în satul Pocreaca când acesta îndeplinea funcția de revizor școlar[2].
Comunitatea satului Pocreaca avrea știință despre aceste creații fiind practicate în mod constant la evenimentele amintite, însă meritul popularizării lor îi revine domnului prof. Gavriluță Mihai, care în anul 1959 se stabilește în sat prin căsătoria sa cu doamna Herea Cornelia.
Domnul profesor Gavriluță inițiază, începând cu anul amintit, un amplu proces cultural și sportiv, prin pregătirea unei echipe de dansuri populare și al unor formații sporive pentru tineret și pentru elevii școlii din sat. Cu aceste formații domnul profesor a participat la numeroase concursuri pe plan local, intercomunal, județean și chiar național.
În plan cultural putem aminti următoarele realizări ale prof. Gavriluță Mihai:
- Alcătuirea formației de dansuri populare a satului Pocreaca, formație care a fost premiată pe plan local și județean în perioada anului (1977 – 1985). Dintre premiile oferite formației de dansuri amintim costumele populare și instrumentele muzicale;
- Înființarea corului Căminului Cultural al satului Pocreaca care a obținut numeroase premii la nivel intercomunal. Dintre rapsozii populari amintim pe sătenii Istrati Vasile la vioară, Iordache Gheorghe la vioară, Diaconu Vasile la saxofon și Cumpănă Maria, solist vocal;
- Organizarea anuală a unei stagiuni teatrale, prin promovarea teatrului popular folcloric „Nunta țărănească” cu gospodari și elevi, care aduc în scenă personajele Anului Nou, Anului Vechi, Jianul, Alexa – haiducul, Mătrăgună – haiducul, Căpitanul, Vânătorul, Sultănica, Turcul, Negustorul, Ciobanul și Florea haiducul.
În plan sportiv, săteni din Pocreaca s-au remarcat la nivel local și intercomunal, în special cu echipa de fotbal „Viitorul - Pocreaca”, dar și cu echipa de handbal, băieți și fete. S-au mai practicat, la școala generală din Pocreaca, șahul și tenisul de masă.
Un alt aspect al culturii satului și al dezvoltării acestuia din punct de vedere administrativ și economic îl constituie practicarea diferitelor meserii de către gospodari, dintre care amintim: prelucrarea lemnului, a fierului și croitoria. Cu alte cuvinte au existat meșteri lemnari, fierari, cojocari, croitori, sobari, fântânari și plapumari.
Fierarii erau meșteri consacrați, cunoscuți și căutați de toate satele vecine Pocrecii: Dobrovăț, Satu – Nou, Poiana – Trestiana, Slobozia etc.
Amintim pe Diaconu Vasile, fostul clopotar al satului, un om hotărât și harnic, care lucra toate legăturile din fier ale carelor și căruțelor, osiile, roțile cu șine, potcoave, pluguri etc.
De asemenea, actualul consilier parohial, Petcu Remus ne amintește de cel mai vechi fierar din Pocreaca, Soltuz Alexandru, care a rămas emblematic în memoria colectivă a sătenilor, dar și de ucenicul acestuia Mitică Isac.
Neculai Cumpănă – cunoscut cu numele „Neculai al lui Adam” – este vestit ca fierar și potcovar în toată zona, fiind un meseriaș, școlit în armată și la școala de potcovari din Timișoara.
Diaconu Constantin, fiul paraclisierului Vasile Diaconu, cunoscut cu numele „Costică fierarul”, care astăzi trăiește, se remarcă ca un foarte bun tinichigiu și fierar – forjar, greu de egalat în zilele noastre. Vârsta nu-i mai permite să-și folosească deosebitul și arhaicul atelier de fierărie și să practice meseria de fierar pe care a iubit-o toată viața.
Dintre lemnari, tâmplari și butnari amintim pe Ghiță Diaconu butnar, dar și meseriaș care făcea orice se putea din lemn: porți, garduri, stative, draperii etc. Apoi pe Nică Diaconu, Ciuboțică Ludi – butnar, Horhotă Costică – tâmplar și nu în ultimul rând, pe Diaconu Vasile, zis Bercu, care afirmă că în calitate de tâmplar a confecționat peste cincizeci de sicrie.
Meseria de fântânar a fost reprezentată mai ales de familia lui Ion (Nică) Cumpănă, zis Țiprigoi, împreună cu cei doi fii ai săi Neculai Cumpănă și Aurel Cumpănă.
Aceștia au executat de-a lungul anilor zeci de fântâni atât în Pocreaca, cât și în satele vecine. Fântânile erau pietruite cu meșteșug, lucru greu de realizat în zilele noastre.
În prezent mai există cuptoare sau sobe făcute de Ion Chirilă zis Bercu sau Ion (Nică) Pascu, meseriași solicitați în toate satele vecine. Tot sobar era și Ion Botezatu zis „Chele de oaie”.
Vasile Militaru, zis Păun, dar și Sandu Ciocoiu făceau bundițe, cojoace și căciuli mândre din piei de oaie, iar Petrică Nistor cosea pantaloni bufanți din stofă groasă de „Azuga”, doc și alte materiale.
Aurica Horhotă, Domnica Păvăloaia și Vasilescu Matilda erau cunoscute ca fiind croitoresele satului. Ele coseau orice fel de straie pentru femei și alte materiale utilizate în scop casnic.
Un plăpumar apreciat în sat a fost doamna preoteasă Veronica Ciorțanu.
Perioada postbelică este jalonată de tendința unor familii din sat de a-și școli copii, ceea ce va conduce treptat la trecerea către un nou mod de viață, de tip modern, în care vechile tradiții vor deveni amintiri. Este vorba despre familia Gheorghe Copacinschi, Neculai Iordache, Neculai Cumpănă, Dumitru Trincă, învățătorul Gheorghe Timofte, Romu Horhotă și alții.
Copiii acestor familii, care învățau la oraș, reprezentau elita și mândria satului și de obicei, la hore sau jocuri, dansau și se veseleau separat de tinerii rămași în sat. Aceste familii au reușit detașarea de tradițiile după care copii trebuiau să urmeze îndeletnicirile specifice diferitelor bresle sau cele specifice muncilor câmpului în vederea prosperității materiale a familiei.
Cu toate acestea, familiile care nu și-au permis financiar să își înscrie copii la școlile din Iași, au continuat în dinamica timpului, să păstreze vechile tradiții ale strămoșilor.
Unii dintre gospodarii satului, iubind tradițiile și pământul moștenit de la înaintași, au refuzat cu acrivie colectivizarea, plătind pentru această atitudine ani grei de temniță. Amintim aici pe Horhotă Dumitru, Bozian Catinca, Petcu Andrei, Horhotă Costică, Diaconu D. Vasile, Duca Mihai, învățătorul Cojocaru Ioan, Costache Manea și alții.
În acest context al colectivizării și al încercării de a șterge orice tradiție sfântă din sufletul sătenilor, identificam în memoria colectivă a gospodarilor pocreceni informații prețioase în legătură cu modul în care se organizau și se desfășurau balurile și jocurile.
Se dansa după un fluier sau după o cobză, în zi de duminică, în curtea sau în casa unui gospodar, instrumentiștii fiind autohtoni.
Ghiță Iordache cânta la vioară, Vasile Iordache la Cobză, Vasile Istrate (zis Papuc) la vioară și Diaconu Ștefan, ginerele lui Papuc, cânta la acordeon. La aceștia se mai adăugau acordioniștii Nicolae Bărbăcaru cu fiul său Gheorghe, Jean Popa, saxofonistul Vasile Diaconu zis Bercu și Istrate Gheorghe (Codiță) la tobe.
În afara zilelor de duminică, această formație cânta la nunți, cumătrii, jocuri, baluri și la toate ocaziile unde erau solicitați.
Se presupune că au existat încercări de a defini o fanfară alcătuită din gospodarii amintiți, însă se cunosc destul de sumare informații despre acest lucru.
Astăzi aceste tradiții se mai păstrează doar în memoria bătrânilor care asistă neputincioși la schimbările spre modernism a societății actuale, societate care pierde valorile spirituale și artistice ale generațiilor trecute.
PR. MIHAIL ROȘU
