IISUS HRISTOS – CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI CUVINTELE SALE
Cuvintele rostite de oameni reprezintă punţile de conexiune cu Dumnezeu, cu semenii şi cu natura înconjurătoare. Din varietatea lexicală oamenii folosesc în viaţa cotidiană un număr restrâns de cuvinte, în general cu un caracter preponderent domestic şi prea puţine cuvinte care să folosească noțiuni despre ontologia şi soteriologia lor.
Revelaţia supranaturală exprimată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne prezintă pe Cuvântul Tatălui, pe Iisus Hristos, care aduce prin cuvintele Sale modificarea înţelegerii omului făcând din el nu o fiinţă a lumii sau a naturii, ci un fiu al lui Dumnezeu, realizând substituirea genealogiei naturale a omului cu genealogia sa divină.
Prin întrebarea adresată de iudei lui Hristos: „Cine eşti Tu?” sau „Ce spui Tu despre Tine Însuţi?”, întrebarea pe care Hristos nu o respinge, ci o consideră decisivă, singura care contează, Hristos ne răspunde sau răspunde umanităţii arătând cine este Dumnezeu şi cine este omul, persoană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chemat să devină prin har fiu al lui Dumnezeu.
Persoana divino-umană a lui Hristos şi cuvintele Sale, de altfel neseparate între ele, se vor descoperi oamenilor progresiv. Cuvintele pe care le adresează Hristos oamenilor impresionează prin tonul, autoritatea lor şi mai ales prin faptul că Hristos este Cel Care facilitează relaţia omului cu Dumnezeu și se identifică cu ea: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” (Mc. 8, 38).
Astfel, Hristos, identificându-Se cu relaţia interioară a omului cu Dumnezeu şi definind calea care duce la Împărăţie, înseamnă că oamenii care doresc să caute această Împărăţie trebuie să-L urmeze, Hristos fiind Unicul Dumnezeu care leagă fiecare om de Dumnezeu și de alți oameni şi pe toţi oamenii cu Dumnezeu.
De aici se revelează invitaţia lui Hristos adresată oamenilor de a-L urma pe calea suferinţei crucii care este cea a Împărăţiei, de a renunţa la voinţa de a păstra viaţa pentru ei înşişi şi de a o da lui Hristos prin care vor primi de la El viaţa fără de moarte. Această donare a vieţii Sale către oameni este totuna cu identificarea lui Hristos cu Dumnezeu, ca Cel care e, cu acelaşi titlu ca şi Tatăl şi Sfântul Duh, deţinător al vieţii care nu trece, adică Verbul Său.
În lumea acesta în care cuvintele cu sens aproape că lipsesc, se impune, rezumativ, să reliefăm ce învăţătură a exprimat Hristos-Cuvântul despre Sine şi despre oameni prin cuvintele Sale, analizând trei aspecte: cuvinte despre Sine, cuvinte despre oameni şi cuvinte despre esența interiorității oamenilor.
1.Cuvinte despre Sine.
Iisus afirmă despre Sine că este Cuvântul Tatălui, egal cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, prin care „toate s-au făcut” (I Ioan 1, 1), El fiind Cel care „de la Dumnezeu a ieşit şi vine” (Ioan 8, 42). Iisus Îl cunoaşte pe Tatăl pentru că locuieşte în origine, în Tatăl, fiind autorevelarea Tatălui, chipul Tatălui şi Cuvântul Tatălui, adică Cuvântul Vieţii infinite. Tatăl este viaţa eternă care, în autorevelarea ei, vorbeşte în Hristos, cuvântul lui Hristos spune adevărul: „Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este şi cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume.” (Ioan 8,26)
Implicaţia imediată este aceea că învăţătura lui Hristos este clar definită (Ioan 8,16) ea fiind învăţătura care nu purcede dintr-o viaţă particulară, ci din cea a lui Dumnezeu: „De vrea cineva să facă voia Tatălui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi”. (Ioan 7, 17).
Cuvintele deconcertante ale învăţăturii Sale, prin care Hristos le vorbeşte oamenilor despre condiţia lor de fii ai lui Dumnezeu trimit inevitabil asupra ştiinţei Sale şi asupra justificării persoanei şi originii Sale. De aceea, Cel care îi declară pe săraci în posesia Împărăţiei lui Dumnezeu nu trebuie, oare, să ştie ce este această Împărăţie?.
Hristos cunoaşte ontologic toate acestea, El intervenind în relaţie ca cel ce deschide uşile Împărăţiei celor care Îl recunosc, acceptă ura, insulta şi persecuţia din pricina Lui. (Luca 6, 22-33; Matei 5, 11-12).
Faptul că Hristos Însuşi deschide sau închide uşa Împărăţiei după cum omul Îl va recunoaşte sau nu, evidenţiază faptul că El Însuşi constituie accesul în Împărăţie, pentru că El este UŞA, sau relaţia cu Dumnezeu-Tatăl în fapt. Dar a realiza revelarea lui Dumnezeu, a croi calea care dă acces la Împărăţie nu o poate face decât Dumnezeu, Hristos declarându-şi, astfel, dumnezeirea. De aceea, viaţa noastră finită nu va putea fi vreodată vie decât numai în viaţa infinită a lui Iisus care nu încetează să-i dea viaţa omului.
Toată justificarea condiţiei divine a lui Hristos vine exclusiv de la El, Hristos refuzând de la oameni să dea mărturie despre El: „Dar Eu nu de la om iau mărturia, ci vă spun acestea ca să vă mântuiţi” (Ioan 5, 34). El însuşi dă mărturie despre divinitatea Sa şi a Tatălui cu care este egal, deoarece Tatăl L-a trimis pe El (Ioan 5, 31-32; Ioan 8, 14-18), respingând, astfel, orice genealogie umană atât în ceea ce-L priveşte cât şi pentru oamenii pe care I-a creat.
Identificarea sau identitatea între cuvântul lui Hristos şi cel al lui Dumnezeu reflectă indentitatea între Hristos şi Dumnezeu Însuşi: „Cuvântul pe care l-am spus ACELA îl va judeca în ziua de apoi” (Ioan 12, 47-48). Observăm că realitatea despre care vorbeşte Hristos nu Îi este străină, nu este un corelat diferit de El, ci e Viaţa Însăşi, a cărei autorevelare este El Însuşi: „În El era Viaţa.” (Ioan 1, 4)
În Sfintele Evanghelii, Hristos-Mesia ne este prezentat ca deţinătorul vieţii veşnice şi ca Cel care o dăruieşte cui va voi El (Ioan 4, 25-26). Iisus este Mântuitorul şi Dumnezeu, deoarece cunoaşte Împărăţia şi modul de a ajunge la ea, este Cel care constituie relaţia oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, este identic cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, deosebindu-Se de oameni prin această identitate fiinţială eternă şi necreată.
2.Cuvinte despre oameni.
În Sfintele Evanghelii, în afara afirmării dumnezeirii Sale, Hristos a contestat că am fi fiinţe ale acestei lumi, explicabile prin ea, putând fi înţelese plecând de la ea.
Hristos substituie în mod constant genealogia lumească a omului cu o genealogie divină, potrivit căreia omul este un viu născut în Viaţă, adică în El şi prin El, în singura şi unica viaţă care există şi care este cea a lui Dumnezeu, omul fiind un fiu al lui Dumnezeu.
Această trăsătură esenţială a relaţiei interioare a lui Dumnezeu cu omul evidenţiază teza principală ce stă în centrul cuvintelor lui Hristos: „Sunteţi fiii lui Dumnezeu”, teză ce reprezintă o revelaţie axiomatică adusă oamenilor de Hristos.
Acest apelativ, de fii ai lui Dumnezeu, atribuit oamenilor de Iisus, nu este o metaforă, ci califică condiţia noastră reală, aceea de fii ai lui Dumnezeu şi numai ai Lui.
Condiţia de fiu al lui Dumnezeu atribuită omului se evidenţiază din nonreciprocitatea ce desemnează naşterea imanentă a vieţii noastre finite în viaţa infinită a lui Dumnezeu. Fiindcă în procesul intern al acestei Vieţi infinite fiecare viu e adus în propria sa viaţă, în aşa fel încât relaţia între acest viu şi Viaţa care îl face să fie viu ignoră orice reciprocitate. Hristos, prin cuvintele Sale, denunţă acest tip de reciprocitate activă, stabilită de om prin termenii bărbaţi, femei, copii, părinţi, mame, fii, fiice, prin care omul, cu natura sa proprie, natura umană, se aşează la temelia lumii, evidenţiind deficienţa autosuficienţei condiţiei umane ce dezvoltă o societate grefată pe această autonomie.
Afirmarea nonreciprocităţii, ce caracterizează relaţia internă a omului cu Dumnezeu, bun cu cei nerecunoscători şi răi, este imanenţa Vieţii absolute în fiecare viu, adică Viaţa care singură are puterea de a-şi da ei înseşi Viaţa şi, prin urmare, de a o da tuturor celor vii, prin care oamenii devin fii ai lui Dumnezeu, această Viaţă pe care Hristos o numeşte Tatăl: „Nu aveţi decât un singur Tată, Cel care este în ceruri.” (Mt. 5, 45) și ,, Toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos.”( Galateni 3, 28).
De aceea, relaţiile reale dintre oameni, ca fii ai lui Dumnezeu, ai Vieţii absolute care le face neîncetat darul de a fi vii, sunt acelea de fraţi, născându-se astfel o nouă reciprocitate întemeiată de Hristos, care face din fiecare bărbat şi femeie un frate şi o soră pentru ceilalţi.
Astfel, Hristos substituie genealogia naturală cu o genealogie divină, arătând că oamenii sunt fiii aceluiaşi Dumnezeu care trebuie să se iubească unii pe alţii aşa cum trebuie să facă copiii aceluiaşi tată.
3.Cuvinte despre esența interiorității oamenilor.
Conform Sfintelor Evanghelii, inima omului este locul predestinat de a primi cuvintele lui Hristos sau de a le refuza, posibilitatea omului de a auzi cuvintele lui Dumnezeu fiindu-i consubstanţială deoarece omul este o viaţă creată de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Şi aceasta deoarece întreaga învăţătură a lui Hristos ne arată că realitatea noastră efectivă stă în subiectivitatea noastră invizibilă aflată în inimă, aparenţa noastră exterioară nefiind decât o aparenţă. De aceea, fie că e vorba de post, de rugăciune, de fapta bună sau rea, aceste diverse activităţi scapă lumii vizibile, ele realizându-se în inimă, în ascuns, acolo unde rămân necunoscute celorlalţi, dar cunoscute lui Dumnezeu. Ori, realitatea sufletească ascunsă privirii, inima, în care se află viaţa esenţială a omului, trebuie vindecată, ea fiind mai mare decât legea (Luca 14, 3-7), iar subordonarea legii faţă de viaţă, prezentă în Evanghelii, nu intră în joc doar în cazul excepţional al vindecării unei boli, ea este valabilă peste tot în existenţa de zi cu zi.
Auzirea şi primirea cuvintelor lui Hristos înseamnă refacerea condiţiei originare a omului, adică realizarea mântuirii fiilor lui Dumnezeu, iar refuzul cuvintelor înseamnă pierderea mântuirii, prin faptul că omul se socoteşte izvorul şi fundamentul fiinţei sale, făcând din ceea ce este inferior şi exterior lui, adică lumea, sursa poftei sale care-l va devaloriza existenţial: „Oare voi nu sunteţi mai mult decât ele?” (Mt. 6, 26). Divinizând lumea prin ieşirea din sine în exterioritatea efemeră a acesteia, omul va socoti un nimic relaţia interioară cu Dumnezeu din inimă, din ascuns, considerându-se că subzistă prin el însuşi, nedatorând nimănui ceva.
În vederea dobândirii mântuirii este absolut necesar ca omul să se interiorizeze prin întoarcerea din lume în inimă, adică în locul în care Hristos îi vorbeşte permanent omului despre dumnezeirea Sa şi despre relaţia omului cu El.
Hristos vorbeşte oamenilor în inimă despre Sine că este cauza lor, faptul că El le-a dăruit viaţa şi poate să o restabilească acolo unde aceasta este denaturată sau pierdută. Motivul esenţial al acestui dialog priveşte mântuirea oamenilor, care constă în împărtăşirea tuturor celor vii a unei bucurii fără margini care provine din interioritatea reciprocă a Sfintei Treimi. Posibilitatea pentru oameni de a auzi cuvintele lui Hristos în inimă stă în condiţia acestora de fii ai lui Dumnezeu iar refuzul cuvintelor lui Hristos stă în libertatea care le-a fost dată odată cu viaţa. Refuzul cuvintelor lui Hristos nu înseamnă excluderea judecății Lui, deoarece, fiind creaţi de Sfânta Treime, toate actele noastre sunt cunoscute de Dumnezeu în chiar momentul săvârşirii lor, atât ca acte cât şi ca motivaţii mărturisibile sau nu.
În ascultarea cuvintelor lui Hristos se află în joc destinul omului, când îl ascultă, omul este fidel darului vieţii şi se abandonează lucrării acestuia, dar care-l precede pe om întotdeauna: „Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da: iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.” (Luca 8, 18).
De aceea, Iisus invită omul într-un fenomen al experienţei religioase pentru a încerca şi experimenta în el însuşi adevărul cuvintelor lui Hristos despre dumnezeirea Sa şi despre esenţa omului, o experienţă religioasă care nu aplică un sistem filosofic al umanului care face din creştinism o înţelepciune sau o simplă formă de spiritualitate printre altele.
Experienţa religioasă sau experienţa libertăţii personale este condiţia ascultării cuvintelor lui Hristos care conferă omului izbăvirea de rău, rău care face imposibilă ascultarea Cuvântului.
Dacă înainte de Întrupare Hristos ni se oferea ontologic și proniator ca fiind viaţa noastră, auzindu-I glasul în inimă ca pulsaţie a naşterii noastre de către El şi prin El, prin Întrupare, Hristos ni se dă și în trupul Său unind trupul Său cu trupul nostru, astfel încât să fie în noi şi noi în El, aşa cum El este în Tatăl şi Tatăl este în El (Ioan 10,30). Este esenţial să observăm că toate cuvintele lui Hristos nu sunt ale unei învăţături, ci ale mântuirii, iar identificarea cu trupul Lui este identificarea prin har cu Viaţa Veşnică: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu Îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).
Referitor la cele trei aspecte reliefate putem concluziona că adevărul cuvintelor lui Hristos despre oameni nu rezultă decât din adevărul cuvintelor lui Hristos despre El Însuşi şi depind în întregime de acesta, iar cheia înţelegerii cuvintelor lui Hristos se află în noi înşine deoarece simţim că aceste cuvinte lovesc concepţia pe care ne-o facem spontan despre noi înşine trezind conştiinţa acută a fragilităţii acesteia.
Semnul concret al îndumnezeirii noastre constă în însuşirea gândirii şi simţirii lui Hristos, dar şi a cuvintelor Sale astfel încât să devină cuvintele noastre.
Nu este alt Dumnezeu în afara Sfintei Treimi care S-a descoperit, ceea ce înseamnă că toate cuvintele lui Hristos trebuie înţelese în sensul că El, Dumnezeu fiind prin esenţă, ne dăruieşte viaţa Sa. A birui moartea care ne-a atins nu o putem face decât dacă devenim sălaş Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh începând din viaţa aceasta şi continuând în eternitate. Întregul sens al existenţei noastre constă în aceea de a interioriza prin har pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeul Cel fără de început care S-a descoperit nouă.
De aici principala misiune a Bisericii, aceea de a arăta oamenilor că ei sunt creaţi de Sfânta Treime, ca fii şi fiice ale aceluiaşi Tată, de a înfăptui în lume putinţa unei alte vieţi asemenea vieţii lui Hristos şi de a da lumii putinţa credinţei în înviere dar şi încredinţarea ei.
