Ion Ţăranu- un cavaler al Soarelui Hristos
Dorim să notăm (cu sfială) câteva mărturii de suflet despre un cavaler încins cu arma cuvântului, dar mai ales cu suliţa rugăciunii neîncetate, urcând cu pasul discret al tainei scara Cuvântului,a SoareluiHristos, ’’Lumina din Lumină’’.
Deşi alimentaţi nevrednic doar cu firimituri de teologie, totuşi simţim chemarea conştiinţei ( ca străjer divin) de a încerca să dezvăluim momente de lumină sfântă din viaţa omului şi scriitorului Ion Ţăranu. A trăit conform dictonului ’’Ora et labora’’, venerîndu-l pe Cel Care s-a întrupat ca să transfigureze fiinţa umană căzută.
Am fost onoraţi să avem familia Ţăranu, Ion şi Ecaterina, ca naşi de cununie. Era în toamna anului 1973. Revedem secvenţa în care noi, Aurel şi Maria Olaru, alături de naşi, în faţa alaiului, îndreptându-ne, conform tradiţiei , spre casa mirelui pentru masa festivă. Entuziasmat că atâta lume se desfăşura pe uliţa prăfuită a satului natal, a exclamat :’’Uite, Tincuţa, toţi sătenii ne urmează cu atâta bucurie’’! Ceremonia religioasă avusese loc, în taină mare, la mănăstirea Galata. Cu câtva timp înainte m-a surprins îndemnul naşului de a-l suna pe părintele Ion Cârciuleanu să ne programeze cununia religioasă, fără a-i dezvălui identitatea naşilor. Aşa că, într-o seară am ajuns cu maşina părintelui Vasile Partenie, de la Munteni la Iaşi fără a-i spune scopul călătoriei. O mare surpriză:cei doi preoţi au fost colegi, iar naşul avea tainice vizite la părintele Cârciuleanu.
Ca fii duhovniceşti, aflaţi în diferite încercări, nu îndrăzneam să-i tulburăm liniştea creatoare. Totuşi, de atâtea ori ne hrăneam cu pâinea cuvintelor sale de a avea o conduită de buni creştini (într-o vreme ostilă !), cu atitudine ofensivă în faţa dificultăţilor. Odată, la constatarea mea că am găsit câteva remedii pentru recuperare fizică (regim alimentar restrictiv, răbdare şi rugăciune), m-a privit zâmbind compătimitor, şoptindu-mi:’’Da, iată leacul 3r! Răul se alungă cu virtuţi, dar să le practici în ordine inversă, pentru că doar rugăciunea aduce harul, pe când răbdarea puţină îţi poate revărsa deznădejde, iar regimul prea sever slăbeşte şi trupul şi sufletul...! Uite, eu... de rugăciunea inimii nu mă despart niciodată!’’
Într-adevăr, dăm trupului efemer, zilnic, multă îngrijire, fără să cugetăm că sufletul etern are nevoie aici, pe pământ, de baia rugăciunii curate. Îmbrăţişându-l cu privirea, mi-a fugit gândul la aprecierea părintelui Cleopa că rugăciunea inimii n-o poate rosti oricine...Aşadar, cu binecuvântarea unor mari duhovnici, creştinul Ion Ţăranu a practict cu demnitate’’înalta smerenie’’ însoţit de râvna purificării, îmbogăţindu-se cu anticorpi duhovniceşti într-o vreme de sclavie spirituală... Ce cavaler neînfricat, mereu pe front!..., o forţă mai presus de fire îl avânta! Doar pustnicii se desfată în singurătate cu rugăciunea inimii, pe când în tumultul cetăţii greu te ancorezi profund în Cel Care-ţi este alături în lumea ta interioară! Da, un cavaler dârz îşi îmbrăca mintea şi inima în haina luminoasă şi demnă rostogolind lent cu respiraţia peste pustiul duhovnicesc al mulţimii cuvinte înălţătoare.
Poposind în Munteni, aprecia năzuinţele, talanţii dăruiţi de Dumnezeu oamenilor simpli, în faţa cărora, ca un actor, se înclina împreunând mâinile ca înaintea unei icoane, mulţumind sincer şi aruncând razele privirii sale în ochii miraţi ai sătenilor. Le cerea detalii despre traiul lor, însă pe atunci erau destul de reţinuţi şi nevoind să-l întristeze strecurau ironii, subtile glume ( se amuzau copios). Cândva îi dezvăluiam tulburarea unei consătence harnice, Aurica Aparaschivei, care, întorcându-se de la prăşit copleşită de oboseală, se arăta bucuroasă de munca ei , spunându-mi: ’’Bine, c-am scos ogorul din buruieni! Ce-i de vinâ bietul păpuşoi dacă cei de la CAP nu-mi plătesc truda!? Da las’că-i vede Dumnezeu!’’. Empatizând a oftat, apoi grăbit a scos o agendă notând vorbele mătuşii spunând:’’Ce mult se roagă prin muncă ţăranul nostru! Nu uitaţi, munca cinstită este o rugăciune, iar plata nedreaptă un păcat!’’.Îmi era drag să-l văd culegând flori de cuvinte ’’cu putere multă’’ din dicţionarul oral al sătenilor, pregătind un dulce urcuş creator.
La o întâlnire cu fiii satului promitea o lucrare literară dedicată Muntenilor—descendenţi din satele de munte Pipirig şi Galu. De menţionat că sătenii din copilăria lui Ion Ţăranu, deşi preocupaţi de cele materiale, trecuţi prin multe încercări, aveau puterea de a se detaşa de patimi, de a persevera în urcuşul pe scara virtuţilor. De la bunici, de la rude, a învăţat cultul muncii, respectul pentru truda lor, pentru neuitatele tradiţii şi pentru modul zilnic de raportare la Soarele dreptăţii ( o dreptate aşteptată, nu grăbită!)
Vara, căuta situaţii care să-i stimuleze forţa creatoare şi să nu-l îndepărteze de virtutea rugăciunii. La Mănăstirea Neamţ unde avea rude comune, familia preot Gh.Aparaschivei, ieromonahul Firmilian Olaru, preţuia această înrudire ca să-şi scalde sufletul în lumină duhonicească. Aici, poate, medita la modelele de sfinţenie cum ar fi Sf. Ioan Iacob—un orfan povăţuit de bunici, iubitor de tinereţe veşnică, binecuvântat cu darul poeziei. Un alt moment de căutare a confortului duhovnicesc a fost (cu mult înainte de 1989) sosirea la o altă mănăstire. L-am zărit, parcă deghizat, sechestrat de câţiva călugări grăbiţi, trecând prin mulţime spre un mare duhovnic. În sinea mea m-am bucurat că nu l-a recunoscut nimeni şi că nu s-a întors pe acelaşi traseu.
Fundamentul creştin al scriitorului însetat de adevăr şi dreptate în lume zguduie prin mijloace artistice pietrele unor inimi care, necunoscându-l pe Hristos , îl hulesc. Spre exemplu. Epitetul metaforic din enunţul’’Omul fără Dumnezeu este un hoit ambulant’’ relevă curajul unui luptător-misionar, precum glasul aspru al Sfântului Ioan Botezătorul, dojenindu-i pe cei morţi duhovniceşte. La fel părintele Arsenie Papacioc notează:’’ Fără Hristos viaţa-i o minciună’’( veşnicia ascunsă într-o clipă)
În piesa’’O aventură de zile mari’’ prin cei doi’’moşi’’ se întălneşte adevărata tradiţie cu rătăcirea de la adevăr, dezvăluind coexistenţa binelui cu răul. Moş Crăciun-tainicul şi Moş Gerilă-făţarnicul amintesc de două personaje antitecite din parabola biblică: vameşul este creştinul plin de smerenie înălţătoare, iar fariseul îl reprezintă pe omul care-şi anulează virtuţile prin mândria deşartă. Ce bine ar fi fost ca măcar la sărbătoarea miracolului creştin Moş Crăciun să nu fie transformat în Moş Gerilă!..’’Mare iubitor de înţelesuri’’, de oameni şi de armonie, Poetul, personaj, regizor, îi aduce împreună în finalul operei pe cei doi fraţi vitregi, întrucât crede în schimbare sfântă. Poate că lui Moş Gerilă i se dezgheaţă inima, i se deschid ochii sufletului rătăcit.Refugiat în fascinanta lume a copilăriei—unde veghează eterna mamă—Poetul este îngrijorat de dificultatea de a fi’’om de omenie’’, simte gustul amar al existenţei unor boli contagioase’’minciuna, lăudăroşenia, înfumurarea, îngâmfarea’’ care-i pot atinge încă din prima scenă a vieţii...Împreună cu Poetul—întinerit de trecătorul scut al purităţii copiilor—suspinăm văzând că tăvălugul nemilos al pandemiei sufleteşti îi poate transforma pe unii din Pruncuşi în Timiraţi...
Doamne, nu voi uita glasul resemnat de prunc înţelept la ultima convorbire telefonică...
Bogăţia virtuţilor omului Ion Ţăranu a turnat în sufletul nostru pentru tot restul vieţii dorinţa de a-l şti în cetele celor drepţi. Îl purtăm în rugăciunile noastre pentru ca Soarele cel veşnic să- dăruiască fericită odihnă.
Profesori Maria şi Aurel Olariu
Munteni, Belcești - Iași
